April

Parcă n-a fost de când lumea iarna ce de-abia s-a dus,
De când firea iar, cu mâna-i nevăzută, ne-a adus
Soare tânăr sus în slavă, în crăiia lui albastră
Şi de când răsună lunca de o pasăre măiastră.
Că-şi dă viers privighetoarea şi-n tăcere se desfac
Note limpezi din tufişul parfumat de liliac.

Parcă n-ar fi mai fi aceeaşi fire tristă şi săracă
De când frunza-mbracă codrul, de când iarba câmpu-mbracă,
De când vântul nu mai plînge, ci suspină-n frunze blând
Aducând miros de floare sărutată şi de când
Sub desiş umbros de sălcii gârla cîntecul şi-ngână.

Mama noastră-a tuturora, fire bună şi bătrână,
Veche eşti, vechi al tău farmec ş-ale tale frumuseţi,
Ce-ncântară-atâtea neamuri în atâtea mii de vieţi,
Însă îmbrăcate-acuma-n calde raze de la soare,
Cînd pământul varsă valuri de miresme-mbătătoare,
Reîntinereşti deodată-n dimineaţa lui april,
Ca un basm din alte vremuri spus de-o gură de copil.

Duiliu Zamfirescu